"Din realitatea cu atheneuri, caberneturi şi maşini."

Sorana Strat

Archive for the ‘Artă nebună’ Category

Magazinul meu de vise nu mai vinde nimănui…

Posted by tocsica on May 11, 2010

Am trăit atâta vreme doar din vise
Le-adunam în inimă şi le vindeam
Le vindeam mereu pe o nimica toată
Dar în sinea mea ce mult mă bucuram
Când în schimbul unui vis primeam un zâmbet
Din acel surâs mai plămădeam un vis
Însă lumea s-a schimbat şi pe-alte drumuri s-a grăbit
Sau poate numai eu am obosit un pic

Închid uşa, sting lumina, trag oblonul şi încui
Magazinul meu de vise nu mai vinde nimănui
Plec cu gândul nu ştiu încă
În Apus sau în Orient
Tu iubito află astăzi c-ai fost ultimul client
Închid uşa, sting lumina, trag oblonul şi încui
Magazinul meu de vise nu mai vinde nimănui
Plec cu gândul nu ştiu încă
În Apus sau în Orient
Ai fost ultimul client

Eu găseam adeseori într-o privire
Care se însenina când povestea
Bucuria de a merge mai departe
Şi-alte vise altor inimi le vindeam
Le dădeam pe câte-o strângere de mână
Şi visam să fac un om mai fericit
Însa lumea s-a schimbat
Şi azi se vând numai pe bani şi vise şi iubiri şi suflete şi ani

Magazinul meu de vise nu mai vinde nimănui…

Ştefan Iordache – Magazinul de vise

Advertisements

Posted in Artă nebună, Muzică | 2 Comments »

Eşti tu.

Posted by tocsica on April 23, 2010

Cu fiecare cuvânt, un mic ocean de furtuni descinde dintre cele două ziduri bombate, curbate oximoronic şi ameţitor. Ca un lanţ semiotic de silabe imagistice, împletite cu respirări sacadate şi inegale, absorbite în aer.
E aproape de nebunie, cum se lovesc mut formând granule de altercaţii sonore.
În fiecare dimineaţă mă întreb de ce nu-mi pot mişca genunchii şi de ce îmi revin în minte replici alandala, frânturi de amintiri ce aşteaptă să fie trăite, zvâcnind nervos dintre aşternuturile calde, ca o pătură de flori de nu-mă-uita. “Mai vrei cafea?”, “Eşti sărată astăzi.”, “Îmi place când zâmbeşti.”, “Nu mai vorbi.”
Nu mai vorbi, nu mai vorbi, nu mai vorbi. Scrie-mi cu buzele pe umăr povestea ta, scrijeleşte-mi cu dinţii breteaua subţire şi numără-mi porii cu răsuflarea. Fără atingeri, fără timp şi fără să-mi vorbeşti.
Ti-au adormit buzele la mine-n suflet. E dimineaţă, e sâmbătă, eşti tu.

Posted in Artă nebună, Gânduri | 1 Comment »

Sunt el.

Posted by tocsica on February 22, 2010

Şi-a aprins o ţigară şi l-a privit în ochi, aşteptând valul de întrebări. Nu ştia cum îi va răspunde, deşi îi intuia curiozităţile.

L-ai iubit?, a întrebat el, spărgând brutal tăcerea.

Da., a venit promt răspunsul ei, ieşind o dată cu fumul dens printre buzele cărnoase.

I-am iubit pe toţi bărbaţii din viaţa mea, fie pentru 10 minute sau pentru 4 ani. Şi toţi au plecat cu câte o bucată din mine.

S-a lăsat iarăşi o tăcere grea şi apăsătoare.

El nu m-a iubit pentru că sunt frumoasă, a continuat ea. Nici pentru că sunt deşteaptă. M-a iubit deşi sunt frumoasă, deşi sunt deşteaptă, şi m-ar fi iubit chiar dacă eram slută sau imbecilă.

A stors şi ultima suflare din tine. Eşti goală, eşti rece, eşti moartă.

Sunt el.

Posted in Artă nebună | 4 Comments »

Notre Dame de Paris

Posted by tocsica on February 8, 2010

Nu ştiu dacă am să ajung să locuiesc vreodată pe malul Senei sau dacă voi avea iubit un poet pe nume Pierre care să poarte pălării şi eşarfe înfăşurate haotic în jurul gâtului, însă piesa Notre Dame de Paris trebuie să o văd. În Paris. Nu am voie să mor înainte.

Actul 1

1.  Temps de Catedral

2. Le sans papiers

3. Phoebus

4. Bohemienne

5. Esmeralda tu sais

6. Ces diamants

7. Fools

8. Pope de fools

9. La sorciere

1o. La sorciere

11. Les portes de Paris

12. Les Portes de Paris

13. Tentative d’enlevement

14. La cour des miracles

15. Beau comme le soleil

16. Dechire

17. Anarkia

18. A boire

19. Belle (una dintre preferatele mele)

20. Ma maison c’est ta maison

21. Ave Maria

22. Je sens ma vie qui bascule

23. Tu vas me detruire (îmi dă fiori)

24. L’ombre

25. Le val d’amour

26. La volupte

27. Fatalite

Actul 2

1. Florence

2. Quasimodo

3. Que este elle?

4. Les oiseaux

5. Condamnes

6. Le proces

7. La torture

8. Phoebus

9. Etre pretre et aimer une femme

10. La monture

11. Je reviens vers toi

12. Visite de frollo Esmeralda

13. Un matin, tu dansais

14. Liberes

15. Lune

16. Je te laisse un stifflet

17. Dieu (superb)

18. Vivre (absolut superb)

19. L’attaque de Notre Dame

20. Deportes

21. Mon maitre, mon sauveur

22. Donnez – la moi

23. Danse mon Esmeralda (un final trist, dar foarte frumos…)

24. Fin

Posted in Artă nebună, Muzică | 6 Comments »

Eu eram goală.

Posted by tocsica on January 19, 2010

Îi împrumutasem timpul, răbdarea şi dragostea mea. Le-a strâns bine în bagaje, şi am ieşit amândoi pe uşă. În clipa aceea am ştiut că atunci îl văd pentru ultima dată. Despărţirea a fost scurtă şi banală, ca atunci când îţi conduci o mătuşă sâcâitoare. În autobuz lumea râdea zgomotos, acoperindu-mi gândurile fremătânde să reverse din mine.

Exact cu doi ani în urmă, în ultima duminică din iulie, m-a sunat să mă invite la film. Am fost la Cinema Dacia, un cinematograf vechi şi damblagit, cu scaune rupte şi sucuri expirate la intrare. M-a ţinut două ore de mână, până ne-au transpirat palmele iar la final m-a întrebat dacă mi-a plăcut. I-am răspuns zâmbind că da, însă nu mă refeream la film.

Obişnuiam să ne plimbăm pe străduţe înguste, unde nu mai fusesem niciodată. Seara mă conducea acasă şi mă săruta scurt şi uscat înainte să plece. Alte dăţi, mergeam la cafenea. Mă asculta ore în şir povestind despre Edgar Allan Poe şi tragica sa viaţa curmată în mizerie şi alcoolism. Cumpăram zeci de cărţi pe care nu apucam să le citim şi urmăream documentare despre lucruri care nu ne interesau. Îmi plăcea să-l privesc gătind, avea o dexteritate extraordinară. Îmi făcea prăjituri, câteodată. Erau atât de rele la gust, încât mi se strepezeau dinţii, dar nu i-am spus niciodată.

Câteodată mergeam la muzee. Mă purta de mână pe coridoarele lungi, şi-mi explica lucruri pe care nu le înţelegeam. Vara ieşeam în curte, şi ne udam cu furtunul. Mă fugărea printre flori şi mă trântea în iarbă, lăsând soarele puternic să-mi invadeze faţa. Stăteam în hamac şi îmi citea poezii, încercând să mă facă să-l plac pe Eminescu. Dar nu reuşea decât să facă să-mi placă el mai mult.

În lumea asta schiloadă şi tembelă, el aducea un sens cuvântului împreună, cu doar un zâmbet.

Doi ani, au trecut uşor. Păstrasem imaginile în batiste brodate, fără să schiţez niciun gest. Nu era loc de păreri de rău sau regrete. Nu-şi găseau locul în autobuzul acela plin de oameni zgomotoşi. Am păşit cu încredere pe piatra cubică din gară, lăsându-mi toate sentimentele pe scaunul de la geam.

Gările sunt mereu pline de oameni trişti. Oameni care nu ştiu de unde vin şi unde se duc, oameni încărcaţi până la refuz de resentimente şi amintiri. Eu ştiam de unde vin, şi tocmai de aceea nu-mi păsa unde mă duc. M-a privit câteva secunde în ochi, marcând sfârşitul extrem de brutal. N-a spus nimic.

Am rămas pe peron, aproape absentă. După câteva minute de vuiete de locomotive, m-am întors acasă. Casa era goală. Eu eram goală.

Posted in Artă nebună, Gânduri | 1 Comment »