"Din realitatea cu atheneuri, caberneturi şi maşini."

Sorana Strat

Archive for November, 2009

Mens sana in corpore sano… sau lecţii de viaţă de la mortul viu!

Posted by tocsica on November 26, 2009

-Mi-e dor de mare. Îmi place la mare că eşti curat tot timpul. Marea te spală.
-Şi eşti sărat, nu? Te spală şi te sărează.
-Tu ai fost vreodată la mare?
-Nu, da’ am visat că am fost. Intr-o zi mi-a intrat nisip în ochi şi am plâns toată ziua.
-Şi când ai intrat în apă, ţi-a trecut.
-Mda, şi am visat o căsuţă de paie pe plajă, în care o să stau şi iarna, şi vara.
-Şi mai e cineva în ea?
-Suntem numai noi doi. A, şi marea.
-Păi şi nu intră apă în căsuţă când e furtună?
-Nu. Când e furtună intrăm noi în apă şi ne plimbăm prin valuri.

Acestea fiind zise, am înviat. Nu-mi dau seama exact din ce, dar am înviat. De mai mult de trei zile lâncezesc ca un vierme în propria-mi mizerie. Şi dacă tot m-am trezit, am hotărât că e cazul să împart cu universul ceea ce am descoperit eu zilele astea. E un secret inimaginabil de important, deci am rugămintea să-l păziţi cu viaţa voastră.

Eu nu prea cred în fengşuiurile astea cu medicina naturistă, medicina spiritului şi alte căcaturi asemănătoare. Însă am ajuns la un adevăr incontestabil. Orice boală, de orice gen, este în proporţie de minim 50% autoimpusă. O să săriţi acuma cu gura pe mine ca şacalii şi-o să împroşcaţi noroi, spunându-mi “Abia acum ai ajuns la concluzia asta? Ăsta e fapt ştiut de multă vreme.” Bine, voi geniilor, că ştiaţi. Şi eu ştiam, dar nu am experimentat niciodată pe propria-mi piele. N-o să vă ţin prelegeri cum c-am găsit leac pentru cancer în meditaţie şi cititul în stele. Nici pe departe. Ceea ce vreau să creionez este faptul că în oarecare măsură, orice boală poate fi controlată de sus, de la mansardă. Dacă îţi spui în continuu că ţi-e rău, că nu mai poţi, că se dărâmă casa pe tine, că te doare, că ameţeşti, că simţi că mori… ghici ce? Chiar o să se întâmple.

Trei zile am stat în pat şi mi-am plâns de milă. N-am putut să mănânc nimic, să beau nimic (nici să-mi înghit propria salivă), când mă ridicam să mă duc la baie ameţeam după 3 paşi, seara după 22 făceam febră peste 39. Gâtul meu era ciur, cu amigdalele umflate cât merele ioanatane, aveam două gâlci de toată frumuseţea. Urechile îmi erau atât de praf, că nu auzeam când suna telefonul, simţeam în continuu nevoia să-mi bag beţişoare în urechi să mi le desfund. Dar surpriză, nu erau înfundate, era inflamat ceva în urechea medie (zise specialistul, şi n-am încotro decât să-l cred). Toţi mă presau ba să iau antibiotic, ba să iau antiinflamator, ba să-mi dau cu nu-ştiu-ce şprei în gât, ba să sug nu-ştiu-ce drajeuri de la Pfizer, ba să stau în cap, ba să stau în fund, ba să nu-mai-ştiu-ce.

Ia să vă băgaţi voi antibioticele şi şpreiurile în cur. Azi-noapte mi-am propus că trebuie să-mi revin. Nu de alta, dar aş fi ajuns în spital, şi cum am fobie de spitale, asta nu era o variantă. Mi-am făcut un proletar ceai de tei cu mentă şi multă lămâie, am înghiţit de gura lumii un antibiotic, mi-am încropit un senviş (că şi-aşa nu mâncasem de 3 zile) şi m-am culcat cu adânc înrădăcinata idee că trebuie să mă trezesc sănătoasă, pentru că nu de alta, dar îmi pierd pe lângă urechi şi amigdale, şi minţile pe care le mai am.

Astăzi de dimineaţă m-am trezit înzdrăvenită mult peste media pe care o calculasem eu.

Clar,vine ŞI de la mansardă.

Ca încheiere, fiindcă în ton cu articolul trebuie să par în continuare o bătrână înţeleaptă,vă doresc sănătate maică, pen’ că-i mai bună decât toate.

Posted in Diverse | 2 Comments »

How much is that doggie in the window?

Posted by tocsica on November 16, 2009

Nu sunt de-acord cu ţinutul animalelor în casă, indiferent dacă casa ta se ţine singură pe picioare sau este un apartament la etajul ţ din q. Câini, pisici, rozătoare de orice naţie, peşti, reptile, gândaci, dinozauri, crocobauri, locul lor nu e în casă. Pentru că ori put, ori lasă păr şi bale peste tot, ori ronţăie diverse treburi utile speciei homo sapiens ori, în cel mai rău caz, fac toate astea la un loc. În acelaşi timp şi sub acelaşi raport.

Eu recunosc, nu sunt tocmai cea mai ordonată persoană în viaţă. Dacă n-am chef să-mi pun pantofii cutare înapoi în cutie după ce i-am purtat, nu-i pun. Îi las pe hol. O să-i pun mai târziu. Sau mâine. Sau săptămâna viitoare. Sau când am eu chef. Însă ştiu că mai târziu, sau mâine sau săptămâna viitoare când mă duc pe hol, susmenţionaţii pantofi vor fi tot acolo. Întregi. Prăfuiţi, eventual. Dar întregi. Iar eu nu trebuie să-mi umflu amigdalele urlând la Pufi, Smuchi, Cuchi şi să-l bat cu furtunul de la maşina de spălat.

Îi înţeleg pe cei care cu bună ştiinţă îşi dedică existenţa sclaviei în faţa animalelor. Da dom’le, am un animal de casă şi îi curăţ pişatul de pe mochetă, rahatul din bucătărie de sub masă, părul de pe persanul din sufragerie, balele de pe canapeaua de piele cu bună ştiinţă. Pentru că aşa vreau eu. Şi nu mă plâng.

Dar pe ăia care-şi iau un animal de casă şi apoi îi auzi că dumnezeiesc şi crucesc şi-l bat, pe ăia nu-i înţeleg. Ba mai mult, i-aş împuşca cu-n AK47. Pentru că e vina lor. Se chinuie ei, îi chinuie pe cei din jur şi chinuie şi animalul cu pricina.

Şi în plus, oamenii care deţin animale de casă put. Pentru că animalul pute. Nu e vina lui, el pute. Şi putoarea intră peste tot. În haine, în mobilă, în perdele, în pielea omului. Şi cei care nu deţin animale, simt putoarea însutit mai tare. E la fel cum e şi cu fumătorii şi nefumătorii. Un nefumător simte când intră în casa unui fumător, oricât de multe Glade-uri, Sense & Spray-uri şi alte tâmpenii ar fi acolo. Mie de exemplu mi se pare sexy combinaţia de fum de ţigară cu parfum scump şi bun. Nu tuturor, şi înţeleg asta. Însă dragii mei nefumători înrăiţi, ce preferaţi: putoare de  câine plouat combinată cu parfum, sau fum de ţigară combinat cu parfum?

Adoptaţi un câine fără stăpân, puneţi atelă la lăbuţa unei pisici accidentate, salvaţi balenele, faceţi ce vreţi voi. Dar pentru numele lui Dumnezeu, nu le aduceţi în casă!

Mi-am amintit de o replică pe care o avea profesorul meu de engleză din generală: “How much is that doggie in the window?”, un vers dintr-un cântecel scris de Bob Merrill prin anii ’50, pe care el îl folosea ca răspuns la orice întrebare tâmpită pe care colegii mei o puneau. (Eu sunt un geniu, deci nu puneam întrebări tâmpite, evident.) Vă salut cu ‘ăl mai al dracului respect, domnu’ Copăceanu!

Posted in Diverse, Gânduri | 2 Comments »

Era duminică.

Posted by tocsica on November 16, 2009

Turna cu găleata afară. Mă trezisem foarte devreme şi eram foarte bine dispusă. Am deschis laptopul, cu sonorul la minim, ca să nu-l trezesc şi pe el. Era duminică.

Am făcut cafea şi în timp ce o sorbeam tăcută la bucătărie, mi-a fulgerat un gând. Am luat ceaşca de pe masă, ţigara aprinsă şi m-am dus în dormitor. Dublu click Mozilla, youtube, Jack Johnson. Am dat sonorul la maxim şi am început să dansez prin cameră, cu ţigara într-o mână şi cafeaua în cealaltă, cântând Banana pancakes. A întredeschis ochii, filtrând lumina puternică printre gene, şi-a şoptit cu glas răguşit “Ştii că sunt minus 5 grade afară şi nu putem deschide geamul să aerisim, nu?”. M-am întors cu spatele la el, dând din fund pe ritmurile piesei, zicându-i între două versuri un “da” nepăsător.

S-a ridicat şi s-a dus la bucătărie să-şi pună cafea, apoi s-a întors şi m-a privit cu zâmbetul pe buze, sprijinit de tocul uşii. M-a întrebat lui ce-i iese dacă-mi face banana pancakes, iar eu i-am zis că mai negociem. Ne-am întors în bucătărie, s-a aşezat pe un scaun şi mi-a zis să încep negocierea. Am înşfăcat un tub de sirop de banane şi mi l-am picurat în decolteul pijamalei cu ursuleţi, râzând zgomotos. Mi-a zis că-s nebună şi a deschis frigiderul să scoată ouă şi lapte.

Toată ziua am râs şi ne-am uitat la filme.

Era duminică.

Jack Johnson – Banana Pancakes

Posted in Gânduri, Muzică | Leave a Comment »

Din jurnalul unui condamnat la singurătate

Posted by tocsica on November 14, 2009

Genunchii osoşi îi mărgineau tivul fustei din cachemire vernil, flexându-se aproape erotic în paşi mărunţi şi sacadaţi, ca ultima suflare a unui icnet tremurând. Nu avea nimic brutal în mişcări, totul era de un firesc uluitor şi acaparant. Zulufii roşcaţi îi mângâiau umerii goi, coborând până aproape de coate în inele asimetrice. Cu toate astea, avea ceva tragic în privire, ca o resemnare obositoare şi inconfortabilă. De sub genele arcuite porneau riduri adânci, atât de naturale încât ar fi putut cuprinde întreg terestrul între ele.

Departe de a fi banală, ar fi putut trece neobservată la metrou sau în piaţa publică. Respira un aer mistic, extrem de greu şi de apăsător, precum o perdea de fum înnecăcios. Cămaşa beige, uşor cambrată, reliefa o talie atât de subţire, aproape posbil de-a fi cuprinsă între două palme. Nimic nu-i perturba visarea, asculta simfonia cotidianului şi citea dintr-o carte despre filosofii antici, întemeietori ai hedonismului, nepărând deloc o adeptă a lui. În privire i se citea un destin extrem de grav şi total inoportun, diametral opus oglindei estetice ce-o înfăţişa.

O văzusem de câteva ori şi nu puteam să-mi scot imaginea ei din minte. Îmi alerga prin gânduri ca un atlet de maraton, în mod constant, în curse lungi şi obositoare. Trecuse dincolo de obsesie, devenind un ritual, un cerc inchis care se micşora cu fiecare zi. Aş fi putut să mă apropii, să-i vorbesc, dar emana o fragilitate imperturbabilă. Păstram o distanţă imensă, căci simplul gând c-aş putea s-o iau de mână o sfărâma în mii de bucăţi.

Mi-a devenit amantă, apoi iubită şi mai târziu, soţie. Şi ea n-a ştiu niciodată.

Am zărit-o ieri pe stradă, după 10 ani, absolut întâmplător. Purta o rochie vişinie cu bretele subţiri, cercei de coral şi un zâmbet fals. Era mai frumoasă decât mi-o aminteam.

Posted in Artă nebună | 3 Comments »

Dar vouă?

Posted by tocsica on November 11, 2009

Vi s-a întâmplat vreodată să vă treziţi la 5 dimineaţa după o beţie crâncenă iar în pat lângă voi să fie un bărbat pe care nu ştiţi cum îl cheamă, dar vă aduceţi vag aminte că l-aţi primit în casă? Şi să sunaţi o prietenă să-i spuneţi “E un tip la mine în pat, ce mă fac?”, iar ea să zică chioară de somn “Dă-l afară, cum a ajuns acolo?”? Şi să îl treziţi pe individ şi să-i spuneţi “Mi-a făcut plăcere, dar tu n-ai serviciu?”? Şi să plece respectivul, iar la uşă să-l întrebaţi “Apropo, cum te cheamă?”? Şi abia după aceea să aprindeţi lumina şi să vă daţi seama că dormitorul vostru arată ca Playboy Mansion după un chef monstruos? Şi să vă fie atât de sete, încât să scurgeţi ultimele picături de vin dintr-o sticlă de Cabernet Sauvignon, pentru că nu mai este nimic altceva de băut?

Yeah, well, nici mie. Şi totuşi, unora li se întâmplă.

Posted in Gânduri | 4 Comments »